Biserica Ortodoxă Română se opune categoric introducerii în curicula școlară a educației sexuale, deoarece, susțin reprezentanții instituției, ”nu trebuie să absolvim cursuri de kamasutra ca să fim oameni normali”.
Of, dragă BOR! Păi despre normalitate vrem să vorbim, până la Kamasutra mai avem vreo 50 de ani-lumină, stai jos, nota 2!
”S-a spus că este necesară o intensă educație și o coerentă educație sexuală în școlile românești, din cauza existenței unui așa-zis fenomen: graviditatea și nașterile în rândul adolescentelor din România. În primul rând, nu este vorba despre un fenomen, este vorba de cazuri punctuale, probabil numeroase, care, însă, nu au în spate o cauză legată de absența educației sexuale în școală”, grăia, zilele trecute, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei într-un interviu. Începem prin a spune că, de fapt, educația sexuală în școli este obligatorie și la noi, deși inspectoratele școlare se fac că plouă și nu prezintă niciodată nicio urmă de inițiativă, de acțiune sau statistică legată de acest subiect. Obligativitatea educației sexuale în unitățile școlare este recunoscută prin Legea 272/2004 (republicată în 2014) privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Ia să vedem ce spune aricolul 46 la aliniatul 3 din legea asta păcătoasă:
“Organele de specialitate ale administrației publice centrale, autoritățile administrației publice locale, precum și orice alte instituții publice sau private cu atribuții în domeniul sănătății sunt obligate să adopte toate măsurile necesare pentru derularea sistematică în unitățile școlare de programe de educație pentru viață, inclusiv educație sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere sexuală și a gravidității minorelor”.
Să aruncăm o geană și către celelalte state europene normale la cap, care nu văd în educația sexuală vreun genocid pornografic. Educaţia sexuală a fost introdusă în şcoli pentru prima dată în 1955 în Suedia, țară care știm bine în ce punct al dezvoltării se găsește în prezent. Au urmat, pe rând, începând cu anii ‘70, ţările din Vest. În anii ‘90 şi 2000 și Franţa, Anglia, Portugalia, Estonia, Belgia ș.a. au considerat că e timpul ca elevii să știe ce naiba e sexul și ce vrea el. Unde începe și cu ce consecințe se poate sfârși – unele foarte bune, altele dramatice. La noi, tristețe mare pe acest segment. Derulăm programe prin care împărțim pătuțuri și pamperși mămicilor de 13 ani însă nu suflăm o vorbă, măcar la ora de dirigenție, despre ce înseamnă un contact sexual, despre lipsa riscului de a rămâne mut dacă ești curios să afli ce este sexul oral (practicat, firește, la o vârstă corespunzătoare, nu la 14 ani) ce este un prezervativ, ce este sarcina și cum îți poate marca o experiență sexuală pentru care nu ești pregătit, nu doar percepția ta viitoare despre sex ci viitorul, în ansamblul lui.
Noi continuăm prin școlile de la oraș (cele din mediu rural ies definitiv din orice statistică din acest punct de vedere, nici nu are sens să discutăm despre așa ceva în școlile din comune pentru că acest subiect nu există) cu desene pe asfalt, lecturi și recitări de poezie, visări colective care nu duc nicăieri și la care toată clasa cască la unison și concluzionăm în statistici cu același iz comunist de care nu mai scăpăm în vecii vecilor.
Cei mai mulți capi ai învățământului românesc, dar și dascăli la fel de mulți, sunt convinși că educația sexuală sau sexul în sine omoară inocența. Nu o omoară, ci chiar îi asigură o prelungire în timp dacă e făcută cu cap, dacă e adusă în fața elevilor cu naturalețe, cu explicații facile, cu un raport cauză-efect pe înțelesul lor și cu convingerea că acești copii mai mari sau ceva mai mici au nevoie să știe lucruri pe care chiar trebuie să le știe despre sexualitate și sex.
Ei oricum află. Oricum știu și de multe ori știu greșit. Cu primul pas, calcă deja strâmb. Află pe căi pe care noi le știm sau nu, discută prin pauze, atunci când ies în oraș, accesează site-uri cu specific și depășesc de multe ori limita firească a vârstei lor, aducând prin neștiință, printr-o curiozitate nesatisfăcută în mod cu adevărat educativ și benefic, rezultate pentru care tot ei sunt în final judecați strâmb și nedrept. Un elev care trece de pubertate, lăsat să înțeleagă singur ce se întâmplă cu corpul lui din punct de vedere hormonal, inclusiv sexual, lăsat să se informeze de pe site-uri 18+ sau din ceea ce șușotește cu amicii sau colegii de clasă nu va fi pregătit să își înceapă viața sexuală fără consecințe fizice și psihologice nefericite.
Aș întreba Patriarhia dacă are idee câte copile trăiesc drame de necuprins prin faptul că rămân gravide, câte sunt abuzate, câți băieți înțeleg că sexul este ceva de care trebuie să te temi, să te ascunzi, având, foarte mulți dintre ei experiențe care le vor marca personalitatea, viața socială, sexuală, viața de familie și întreg spectrul existențial, tocmai pentru că atunci când a fost vremea învățatului nimeni nu a făcut asta pentru ei. Da, și sexul se învață. Și el, ca toate celelalte, are un început. Copiii noștri au nevoie să știe de la noi ce înseamnă toate acestea. Au nevoie de sprijin, de înțelegere, de iubire manifestată și prin această prismă, a educației “interzise”, de explicația delicată, întocmai și la timp dată în școli dar și acasă. Educația sexuală nu se face pe ascuns, „autodidactic”, prin veceurile școlilor sau tremurând de frică în podul casei. Iar Biserica noastră trebuie să priceapă odată pentru totdeauna că în viețile copiilor noștri se întâmplă lucruri și ele se întâmplă tot mai devreme. Tocmai pentru că noi am refuzat să le oferim șansa la normalitate din acest punct de vedere de o importanță cât cerul de mare.
Domnilor de la minister, doamnelor de la Inspectoratul Școlar, educația sexuală este un drept al elevului. Stabilit prin lege, dacă morala și atâtea exemple dramatice nu ne sunt suficiente. În ce limbă trebuie să scriem asta ca să pricepeți?
Lăsați sexul, linsu moaștelor e mai important!